Dincolo de cifre

Guardiola şi Eto’o nu sunt prieteni. Nici măcar nu se plac neapărat. Fiecare îşi face meseria. Şi dacă eşti bun convieţuirea pentru succes, vine de la sine.

Nu vreau să comentez prea mult de victoria Barcelonei. Era un succes scontat. Chiar dacă niciun meci nu seamănă cu altul e greu să te baţi cu o maşină de fotbal, aşa cum s-a prezentat Barcelona IN TOT ACEST SEZON. Am să vorbesc de Guardiola. De încredere, muncă şi respectul pentru munca fiecăruia.
Când a venit vara trecută pe banca Barcelonei, Pep a făcut o listă cu jucătorii care sunt liberi să plece. Acolo erau şi Henry şi Eto’o. N-au plecat. Banii nu au venit aşa mulţi cum se aşteptau catalanii. Sau în cazul lui Eto’o au venit din abis. A se citi Kazakstan. Aşa că amândoi au rămas. Şi acum ce faci tu ca antrenor nou, fără experienţă şi automat fără succese când rămâi cu doi jucători pe cap, deşi nu îi aveai neapărat în planurile pentru viitor? Păi faci ceea ce trebuie să facă un antrenor.
ÎŢI FACI MESERIA DE ANTRENOR. Fără patron pe cap şi fără să bagi în seamă chibiţii. Doar meseria.
Dar ca jucător care ştie că antrenorul nu se bazează neapărat pe el, ce faci? Acelaşi lucru. Îţi faci meseria. Dar pentru asta trebuie întâi să te gândeşti doar la fotbal.
Şi ce face acum jucătorul care vare trecută era pe lista de transferuri? Adică Eto’o.  Iese golgeter în campionat şi dă un gol decisiv în finala Ligii Campionilor. Nu e ambiţie. Nu e palmă morală. E doar meseria. Şi înainte de tote dorinţa de arăta că e fotbalist. Nu jucător. Ci fotbalist.

Interzis muritorilor

Fernando Verdasco a jucat extraordinar, dar destinul l-a împins pe Rafael Nadal spre finală. Tenisul nu lasă loc de întâmplare. Roger Federer şi Rafael Nadal sunt deasupra tuturor.

Doi prieteni. Doi colegi în naţionala de Cupa Davis a Spaniei. Pentru 5 ore, cei doi au uitat de aceste amănunte. Au uitat că de mai bine de 10 ani se duelează pe terenurile de zgură. S-au poate nu au uitat. Poate tocmai din această cauză Verdasco a luptat ca un posedat. Niciodată nu am văzut atât de multă “răutate”. Ba da, am mai văzut. La Nadal, cînd nu era numărul unu mondial. Federer nu e capabil de asemenea exteriorizare. Pentru elveţian totul se consumă în interior. Dar să revenim la Verdasco – Nadal. Un meci superb. Un Verdasco, care a vrut să demonstreze că nu era o întâmplare când îl bătea pe Nadal la juniori. O dorinţă nebună a lui Verdasco a dus la un meci de vis. Cel mai lung din istoria turneului. 5 ore şi 14 minute, în care, ba tindeai să crezi că Nadal nu mai poate, ba că revine şi îl termină pe Verdasco. Un meci în care s-a jucat ca şi cum cei doi ar fi trecut măcar o dată în viaţă, nu pe la psiholog, ci pe la psihiatru. Doi spanioli experţi pe zgură au dat recital pe Plexicushion, latexul sofisticat, băgat anul trecut pentru prima dată pe terenurile de la Melbourne. La final Nadal a strâns 3 seturi şi a ajuns în finală. Scorul la puncte 193 la 192 pentru Nadal. După 5 ore şi 14 minute pe cei doi i-a despărţit un singur punct.
Când vezi o semifinală de acest gen, te întrebi, ce poate fi mai frumos? Ce răspuns va avea Federer pentru Nadal în finală? Eu unul nu pot să îmi imaginez un scenariu, pentru că sunt prea multe. Ce se vede însă, cu ochiul liber, e că, Federer şi Nadal sunt din altă lume. Foarte buni! Cei mai buni!

PS: La ora meciului Nadal – Verdasco, într-o redacţie de sport a unei televiziuni,  10 din 20 de televizoare erau pe semifinala transmisă de Europort. 20 din 40 de oameni din acea redacţie erau cu ochii pironiţi pe monitorul în care doi oameni dădeau totul într-un meci de TENIS fabulos. Jurnalele de sport la televiziunea respectivă în acea seară au început invariabil cu personaje care aruncau invective pe ecran, la fiecare frază bânguită, cu stenograme cu limbaj de mahala, cu “oameni de sport” care apar la TV mai des ca reclamele la detergenţi.  Şi atunci pentru cine au jucat Nadal şi Verdasco?

Federer pro şi contra

Fanii tenisului sunt împărţiţi. Unii ţin cu Federer, alţii îl urăsc pe Federer. Ce mai rămâne sunt susţinători ai lui Nadal şi Djokovic.

Nu e prea frumos, dar e foarte, foarte. Roger Federer e regele tenisului în ultimii ani. Atât de bine a jucat elveţianul încât lumea tenisului a fost împărţită în două. Pro şi contra Federer. Acum nu mai e chiar aşa. A apărut un Nadal, un Djokovic şi cam atât. Dar câţi din cei care simpatizează cu Nadal sau Djokovic admiră pur şi simplu stilul celor doi. Nu prea mulţi. Majoritatea au ales această direcţie ca o alternativă la Federer. Pentru elveţian nimic nu s-a schimbat. A, ba da. Nu mai e numărul unu mondial. Dar probabil că doar aşa putea să se concentreze. A dominat atât de mult timp tenisul, că parcă şi el avea nevoie de o dovadă că nu e imbatabil. Dar abia acum ar trebui ca adversarii să tremure. E anul lui? Sunt foarte mari şanse. Oricum în istoria tenisului aceşti ani vor rămâne cu numele de ”era Federer”.

PS: Articol scris în timp ce Federer joacă semifinala la Australian Open cu Roddick.